Dezastrul de la Bradford City

Meciul dintre Bradford City din localitate şi Lincoln City trebuia să fie doar prefaţa unei sărbători alături de fani. Gazdele câştigaseră divizia a treia din Football League şi odată cu trofeul au obţinut şi promovarea.

În minutul 40 au apărut primele semne ale incendiului, care pare să fi pornit de la maldărele de confetti şi resturi de hârtii adunate de-a lungul timpului între gradenele de lemn. Doar trei minute a durat până când flăcările au înghiţit un întreg sector al tribunei. Arbitrul a oprit jocul dar deja părţi din acoperiş dar şi majoritatea gradenelor erau mistuite de flăcări.

Fanii au luat cu asalt porţile de acces, iar poliţia şi chiar unii dintre jucători au ajutat la evacuare. Bilanţul a fost însă tragic: 56 de morţi (54 de fani ai gazdelor şi doi ai oaspeţilor) şi aproape 300 de răniţi. Printre victime s-a numărat şi cel mai vechi fan al lui Bradford, fost preşedinte al clubului. Sam Firth avea 86 de ani. Majoritatea celor care au murit erau fie adolescenţi, fie bătrâni, iar unii dintre ei au fost găsiţi încă aşezaţi pe locurile pe care le ocupaseră înainte de izbucnirea incendiului.

Cauza incendiului gigant a fost o banală ţigară. Gradenele din lemn, dar mai ales deşeurile acumulate sub ele au furnizat combustibilul ideal pentru propagarea flăcărilor.

Ancheta care a urmat acestei tragedii a stabilit că focul putea fi totuşi ţinut sub control dacă stadionul ar fi fost dotat cu extinctoare. Oficialii clubului nu au permis plasarea lor în tribună pentru că stingătoarele ar fi fost folosite de fani în altercaţiile cu galeriile rivale. Comisia de anchetă, condusă de sir Oliver Popplewell, a mai descoperit că toate căile de acces în tribune aveau porţile încuiate. Acestea au fost sparte fie de fani, fie de pompieri, pentru că nimeni din staff-ul clubului nu se afla acolo să le deschidă.

Norocul celor de la Bradford a venit de la o altă indicaţie pe care clubul a decis să nu o respecte. Majoritatea echipelor  aveau instalate garduri de peste 2 metri care despărţeau tribunele de suprafaţa de joc, nu însă şi gruparea din West Yorkshire. Fanii au reuşit astfel să folosească terenul pentru a se refugia şi nu s-au înghesuit prea mult la ieşirile din arenă.

Focul care a mistuit tribuna I a stadionului Valley Parade a dus la apariţia de noi reguli pentru arenele sportive. Astfel, din 1985 a fost interzisă montarea gradenelor de lemn pe stadioanele din Marea Britanie.

Solidaritatea din lumea sportului a intrat în acţiune la doar o zi de la dezastru. Sute de acţiuni caritabile şi de strângeri de fonduri au fost organizate peste tot în Anglia.

În total au fost strânse peste 3,5  milioane de lire sterline, iar Valley Parade a fost renovat şi redeschis în vara lui 1986. Acum, stadionul lui Bradford este o arenă modernă. Are 25.000 de locuri, toate pe scaune de plastic ignifug de ultimă generaţie. Gradenele de lemn au rămas doar amintire. Două dintre ele, arse pe jumătate în incendiul din 1985,  alcătuiesc o cruce gigant, ridicată în memoria celor 56 de victime care şi-au pierdut viaţa în tragicul incendiu din Bradford.

Poate fi talentul mascat?

In opinia mea, atat celebrul violonist  oshua Bell cat si violonistul roman Alexandru Tomescu, nu aveaucum sa ramana neobservati de catre trecatorii grabiti.

Eu cred  ca talentul lor extraordinar,  i-a lasat fara cuvinte pe oamenii care treceau pe langa ei fara sa isi dea seama ca sunt celebri muzicieni.

Dupa parerea mea acest experiment facut de Alexandru Tomescu l-a facut pe acesta sa isi dea seama de ce au reactionat in acel fel oamenii cand l-au vazut cantand la vioara intr-o statie de metrou.

Reactia provocata  oamenilor de acest violonist poate fi explicata simplu in trei argumente:

In primul rand violonistul a fost apreciat de catre trecatori, deoarece ceea ce facea el cu acel instrument muzical, in acea statie de metrou nu era o simpla oaca, ci era un talent pe care  nu oricine il poate detine.

In al doilea rand, oamenii i-au oferit bani si s-au oprit in fata lui pentru ca ei credeau ca persoana care se afla in fata lor este una cu multe nevoi si greutati iar cu banii castigati s-ar putea intretine, eventual sa isi cumpere ceva de mancare . In ultimul rand, ceea ce putea sa ii faca pe trecatori sa se opreasca in fata violonistului erau probabil cunostintele vaste in muzica a acestora; ceea ce i-a facut sa isi dea seama pe loc, ca au de a face cu o adevarata celebritate, ci nu cu un simplu sarac ce incearca sa isi castige un ban de o paine.

Dupa toate argumentele aduse mai sus, cred ca exista si oameni care stiu sa aprecieze muzica de buna calitate,si putem spune ca nu toata lumea este adepta manelelor si a tot ceea  ce suna a prost gust.

In concluzie, experimentele facute de oshua Bell si de Alexandru Tomescu, exprima ideea ca, adevarata muzica de calitate din aceasta lume, cat si cei ce o canta cu atat de mult talent, nu au cum sa treaca neobservati. Oricat de mult ar fi incercat cei doi sa se ascunda sub sepcile lor, talentul nu poate fi mascat iar asta ii da de gol.